De ce au dispărut cărțile și izvoarele istorice despre daci? Cine a avut interesul ca despre Dacia și daci să nu se știe mare lucru ? Pe cine deranjează istoria dacilor ? Sunt întrebări la care autorul, Dumitru Ioncică, încearcă să raspundă.
Despre istoria daco-geto-goților, adică a străbunilor noștri, au rămas puține izvoare scrise. Din motive oculte, scrierile au fost distruse sau ascunse. Totuși, din referiri indirecte știm că despre Dacia și despre daci au scris nume ilustre, fie istorici, fie împărați sau cei din anturajul lor, ceea ce înseamnă că Dacia era un subiect demn de interes în acea vreme pentru contemporani. Menționăm câteva nume dintr-o perioadă istorică cuprinsă între sec.1 î.Hr și primele trei secole după Hristos: Diodor din Sicilia (Cartea 21 din Biblioteca istorică), Dio Cassius (Istoria romană,Cartea 67 și 68), Împăratul Augustus,Titus Livius, Dio Chrysostomos (Getica),Criton, (medicul personal al lui Traian (Getica), Traian ( De bello dacico), Tacit (biografia lui Traian). A doua surpriză este că niciuna din operele autorilor citați referitoare la Dacia nu mai există! Al. Papadopol – Calimah menționează aproape trei sute. Unele explicații punctuale s-ar putea găsi.
Resentimente umane, să zicem. Când Domițian , de pildă , a decretat drept crimă citirea cărților despre daci ale lui Titus Livius, ne putem gândi la necazurile pricinuite de daci împăratului, care, după două războaie cu dacii, a trebuit să le plătească acestora tribut.
Apărarea reputației știrbite ar fi altă explicație, în cazul interdicției promulgate de împăratul Caracalla, privind simpla rostire a numelui get pentru a scoate din conștiința publică faptul că și-a asasinat propriul frate, Geta, interdicție urmată de un adevărat carnagiu soldat cu aproape 20 de mii de victime.
Totuși, apar destule semne de întrebare. Ne-am putea folosi de câteva exemple dintr-o multitudine de cazuri.
Pe de o parte, ridicarea unei columne, o capodoperă arhitecturală consacrată victoriei romane asupra dacilor, care exprimă orgoliul și satisfacția împăratului Traian, dar și un neobișnuit omagiu și o dovadă de respect la adresa unor mari învinși, dacii, sau, mai târziu, construirea arcului lui Constantin cu acele statui de daci simbolizând noblețea și înțelepciunea unui neam și alte asemenea, coroborate, pe de altă parte cu dispariția dovezilor la vârful istoriei, amploarea interdicțiilor culminând câteva secole mai târziu cu dispoziția papei Grigore cel Mare de ardere, pur și simplu, a cărților despre daci.
Aceasta indică, în mod paradoxal, un contrast între bunul simț public și o evidentă acțiune politică al cărei scop nu ar fi altul decât o eventuală eliminare a dacilor din istorie.
Probabil că atunci matricea socială, istorică și religioasă geto-dacă era atât de puternică și transmisese atâtea elemente noii religii creștine care se consolida încât, pur și simplu, nu puteau să capete legitimitate decât printr-un embargo. Nu ne vom lansa în considerații legate de cine ar fi avut acest interes de-a lungul timpului, deși tema respectivă ar merita multe comentarii. Vom constata doar că pe la mijlcul primului mileniu după Hristos, peisajul istoric se schimbase mult, așa încât o nouă carte de istorie nu mai putea suferi tratamentele brutale de odinioară. Ea putea fi omorâtă altfel, mai târziu.
În ciuda penuriei de izvoare vechi la prima mână, la ora actuală există suficiente cărți istorice bine documentate care să ne poată oferi o imagine coerentă și convingătoare a evenimentelor care s-au consumat pe teritoriul locuit astăzi de români, pe o perioadă situată între secolul 7 î.Hr. și secolul 15 d.Hr.
Din mileniul 1 a fost salvată dintre numele sonore ale istoriei vechi doar Getica lui Iordanes, tradusă și în românește. Din Iordanes aflăm trei lucruri extrem de importante pentru istoria noastră veche. Primul ar fi că daco-geții i-au avut drept continuatori naturali pe aceste meleaguri pe goții cu ambele lor ramuri, vizigoții și ostrogoții. Aceștia au jucat un rol primordial în constituirea neamurilor și statelor europene de mai târziu. Al doilea lucru îl constituie dovezile înregistrate istoric privind continuitatea domniei a 17 generații însumând 450 ani în spațiul dacic neocupat de romani ale dinastiei Amalilor începând cu Gapto, sacerdotul lui Decebal, până la Amalasunta, fiica regelui geto-got Teodoric cel Mare. Al treilea și cel mai important lucru este că daco-geto-goții aveau o spiritualitate superioară față de greci și de romani și că limba vorbită de ei era limba străveche populară sau barbară care se vorbea de-a lungul și de-a latul Imperiului Roman în raport cu limbile greacă și latină care erau limbi artificiale create pentru uzul oficial al cabinetelor imperiale.
În ce privește spiritualitatea, aceasta era o dimensiune străveche a geto-goților dată de credința în zamolxism, religia monoteistă, continuatoare a cultului soarelui care, ca și creștinismul, îi îndeamnă pe adepți să creadă în nemurirea sufletului și în viața de apoi, cu prețul unor sacrificii supreme. Învățăturile zamolxiene sunt perfecționate pe vremea lui Burebista și Deceneu de o manieră net superioară idolatrilor greci sau latini:
”Acesta, (Deceneu, n.n.), văzând că ei (dacii n.n.) i se supun sufletește în toate și că au și înzestrare naturală, i-a învățat aproape toată filosofia, căci el era maestru în această disciplină. Predându-le etica, le-a domolit obiceiurile barbare învățându-i fizica, i-a făcut să trăiască în chip firesc după legi proprii, pe care până acum le numesc belagine, avându-le scrise; instruindu-i în domeniul logicii le-a dezvoltat gândirea, făcându-i să fie mai dezvoltaţi la minte decât celelalte neamuri; arătându-le importanţa practicii i-a îndemnat să trăiască săvârşind cele mai bune fapte, iar în domeniul teoretic i-a făcut să cunoască cele 12 semne ale zodiacului şi contemplând mersul planetelor să stăpânească cunoştinţele astronomice, să ştie cum şi care sunt fazele în creştere şi descreştere ale Lunii, cu cât depășește globul de foc al soarelui dimensiunea pământului, cu ce nume sau semne urcă sau coboară pe cer din răsărit până în apus cele 346 de stele.”
O altă scriere, descoperită în ultimul timp, care va fi adusă în curând la cunoștința publicului român, scrisă în sec. 4, mai timpurie decât Iordanes, aparține lui Socrate Eclesiasticul și evocă fapte contemporane autorului, mai exact creștinarea în masă a geto-goților și măcelul teribil între goți din anul 368.
Evenimentele majore din istoria noului mileniu care începea sunt legate de etapele parcurse în procesul creștinării popoarelor europene. Faptul că aceste evenimente coincid cu dispariția ciudată a foarte multe scrieri despre unii din actorii principali implicați în aceste evenimente cum ar fi daco-geții. Destinul istoric al unei populații cu o spiritualitate ieșită din comun și cu un rol istoric pe măsură nu putea să nu stârnească curiozitatea și interesul cercetătorilor.
Așa se face că mai târziu, în jurul anului 1848, un eminent istoric italian pasionat de trecutul acestei zone, Carlo Troya, din păcate complet necunoscut istoricilor români, scrie o vastă istorie a Italiei de 8500 pagini din, care aproape 3500 despre strămoșii noștri, detonând spectaculos bagajul istoric pe această temă. Dintr-o selecție publicată anul trecut și intitulată Argumente pentru rescrierea istoriei europene rezultă că străbunii românilor, oricât de surprinzător ar părea sunt nici mai mult nici mai puțin precursorii civilizației și culturii europene și că arhitectura gotică atât de celebră își află izvoarele în zona transdanubiană. Sunt evocate fapte istorice bazate pe înscrisuri incontestabile cum că, în migrația lor în sud-vestul european goții au pus bazele viitoarelor state vorbitoare mai târziu de limbi romanice, Italia, Spania, Portugalia, Franța, iar în partea de nord- est au lăsat urme de neșters în state ca Rusia, Polonia, țările baltice, Danemarca, Suedia, Norvegia, care state, pe la 1450 toate se numeau Dacia și că spre sfârșitul mileniului 1, un anume Rollo, pirat dac originar din nordul danubian ar fi poposit pe meleagurile Angliei unde s-a și stabilit de altfel printr-o înțelegere cu regele Alfred, și care a dat naștere viitoarei dinastii normande a Plantageneților , prin fiul său, Wilhelm I Spadă-Lungă, tată la rândul lui al lui Richard I. Toate acestea ar părea povești extravagante sau picanterii de-a dreptul scandaloase pentru istorici, dacă n-ar fi confirmate de un alt istoric, englez de data aceasta, Robert Sheringham în cartea sa De Anglorum Gentis Origine Disceptatio (508 pag.,Cambridge University, 1670) și care va fi oferită publicului român anul viitor.
Deși îi despart aproape două sute de ani iar autorii aparțin unor zone geografice diferite, atât C.Troya, cât și R. Sheringham au abordări similare privind istoria, limba, cultura și religia geților, probabil și datorită , izvoarelor istorice pe care le utilizează . Evident, nu lipsesc Herodot, Strabon, Iordanes, Diodor Siculul, Paulus Orosius, Ammianus Marcellinus, ș.a. în chestiuni de istorie generală, dar și Stephanus Bysantinus, Adam din Bremen, Saxo Gramaticul, Venerabilul Beda, legendele nordice, edda, saga ș. a. în ce privește migrația nordică a geților.
Să ne înțelegem totuși. Carlo Troya este un mare istoric italian care consacră o mare parte din opera lui rolului covârșitor pe care l-au avut geții în edificarea istoriei și culturii europene, sud-vestice și nordice în timp ce profesorul Robert Sheringham de la Universitatea din Cambridge, evocă istoria geților ca parte componentă a istoriei Angliei, adică a patriei sale printre ai căror străbuni sunt și geții. Iată cum , vorbind de caracteristicile generale ale insulei britanice, autorul nu omite să menționeze: „ Însă în război, după ajutorul divin, trebuie apreciat mai cu seamă curajul soldaților, care nu lipsește niciodată britanicilor în luptă; într-adevăr, neamul nostru provenit din geții cei foarte viteji sau din goți, și care imită sau mai degrabă întrece vitejia străbunilor, atâta vreme cât Domnul îi oferă ajutor, încolo are destulă apărare pentru protejarea patriei;”. Este un mândru și frumos elogiu pe care profesorul englez îl aduce strămoșilor săi, care sunt saxonii, englezii și geții.
Cât privește ajungerea geților în insula britanică părerile celor doi autori sunt concordante. Carlo Troya subliniază rolul de focar de răspândire getică pe care l-a avut peninsula Iutlanda, actuala Danemarca, în primele secole după Hristos. Era supranumită țara dacului Godrun. De aici au migrat înspre Anglia primele mari grupuri de geți. Pe aici a fost și traseul piratului Rollo, cel venit de la Dunăre, și a cărui stabilire pe meleagurile britanice în fruntea dacilor sau danilor, sau gutilor, a fost consemnată prin tratatele cu regele Alfred și apoi cu Eduard Confesorul (1044-1066) , fapt amintit și de R.Sheringham, care menționează o altă denumire a geților, aceea de viți, dar și iuți ( din Iutlanda) și , citându-l pe Venerabilul Beda, că ținutul lor de baștină era Insula Wight (Vectis), care încă le mai păstrează numele, pe lângă alte locuri de pe continent oferind și o seamă de similitudini de ordin fonetic.
Și în ce privește istoria geților părerile celor doi se aseamănă. Citez din capitolul 9 al tratatului lui R.Sheringham:
„Am arătat că armele geților au fost victorioase în Sciția, Tracia, Dacia, Moesia, la Istru și la Marea Neagră și am spus că ei au avut diferite nume în acele regiuni, din pricina varietății sălașurilor; dar toți au fost numiți geți, cu același nume, de către greci și de către latini. Însă aceștia, cu trecerea timpului, și-au adus trupele și stindardele la ultimele hotare ale Europei, și, fapt și mai agresiv, i-au îmblânzit și i-au domolit pe romanii cei plini de foc, precum și Roma însăși, și cică ar fi istovit într-atât Imperiul Roman, încât de atunci încolo a fost mai ușor de manevrat de către alte neamuri dintre care cele mai multe, prinzând ocazia, ar fi căpătat de atunci încolo curajul de a-și scutura îndelungata sclavie și jugul lor istovitor. Atunci, pentru prima dată geții le-au fost cunoscuți romanilor și grecilor sub numele de goți: însă de atunci sunt numiți de către scriitori când geți, când goți. În legătură cu aceștia, există o concordanță absolută la autorii vechi care au trăit în acea vreme în care s-a ținut războiul gotic;…Orosius care și-a scris istoria în veacul împăraților Arcadius și Honorius (în care goții, sub conducerea lui Alaric au năvălit în Italia), relatează că geții au fost de neam gotic și sub numele de goți au devastat Imperiul Roman: Curând, spune el, acei geți care acum se numesc goți, despre care Alexandru a declarat că trebuie evitați, de care Pyrrhus s-a îngrozit și pe care Cezar i-a lăsat baltă, după ce au năvălit cu toții în provinciile romane, deoarece lăcașurile lor și toate orașele au fost abandonate și golite, și multă vreme s-au arătat înfricoșători, speră acum prin rugăminți să obțină asocierea cu romanii prin legământ, deși ar fi putut-o obține cu armele. Chiar Hieronim (Despre credință,c.2,cap.4), când Ambrosius și alții bănuiesc că Gog și Magog ar fi goți, mărturisește că aceiași Gog și Magog nu au fost niciodată numiți geți de către autorii vechi….”
Ambii istorici sunt preocupați de descendența veche a goților din eroii biblici Gomer și Iafet menționați în Geneză și fiecare citează din epopeile nordice Saga, Edda sau Lagfedgatal, Carlo Troya din Are Frode , Saemundur, Hartknock, R.Sheringham din Saxo Gramaticul sau Venerabilul Beda. Oricum este mai mult decât vizibilă transpunerea zamolxianismului în zeitățile nordice Odin sau Sigge. Dacă Odin este varianta nordică a lui Zamolxe, Sigge nu ar fi altul decât Deceneu.
Pe de altă parte, avansarea în timpurile Genezei a apariției geto-goților lasă loc la amândoi autorii ipotezei unei migrații masive situată „ la anul 2000 după nașterea lumii”, adică în jurul anilor 3500 î.Hr. ceea ce corespunde teoriei avansate de cercetătorii moderni, între care Marija Gimbutas și cei de la Universitatea din Cambridge, privind marea migrație tehnică în est, în nord-vestul Indiei, care nu exclude deloc o migrație la fel de masivă în nordul european.
În capitolul 10 al tratatului său, R. Sheringham explică și motivația acestor mari roiri:
„Mai departe, potrivirea obiceiurilor și asemănarea firilor argumentează chiar o înrudire a neamului și a sângelui. Însă sciții, geții, massageții și goții aveau aceeași fire și predispoziție, aceeași gândire și rigoare în organizarea vieții și preocupări și dorințe asemănătoare cam în toate privințele. Voi stărui asupra câtorva lucruri: geții și goții ieșeau în evidență față de alte neamuri prin mulțimea nevestelor și socoteau poligamia la loc de mare cinste. Pe lângă alții, poetul comic Menandru, el însuși get, spune astfel despre geți:
Căci niciunul dintre ai noștri nu poate fi mulțumit cu zece neveste
Și cei mai mulți își iau unsprezece, ba chiar douăsprezece
Cine și-a luat doar patru
Sau cinci
E socotit „pe moarte ”, „nenuntit”, nefericit,holtei ,
La ai noștri.
…Odinioară era obiceiul în Dacia printr-o lege consfințită de regii acelui pământ, când teritoriul se umplea de populație, ca cei tineri să fie siliți să emigreze din propriile sălașuri;acest neam se înmulțea peste măsură din acest motiv, deoarece se uneau cu multe femei, dedați fiind la desfătări în exces. De aceea tatăl îi alunga de la sine pe toți fiii adulți în afară de unul pe care îl lăsa în urmă ca moștenitor al cutumei sale. Această lege a rămas neclintită pe timpurile multor regi până când regele Lothbrocus i-a urmat tatălui său la domnie despre care s-a declarat că provenea din seminția goților…Referitor la goți, Adam din Bremen menționa:Este pedepsit cu pedeapsa capitală acela care va fi avut relații intime cu soția altuia sau prin violență va fi siluit o fecioară”.
Am apelat la similitudinile de vederi ale celor doi învățați pentru a crea un tablou al identității istorice a geto-goților. Să vedem care ar fi pe scurt dimensiunea lingvistică.
Carlo Troya, pe urmele lui Iordanes, evocă frumusețea și subtilitățile graiului vechi al Amalasuntei, fiica marelui rege de la Ravenna mai ales în comparație cu sunetele guturale și dizarmonice ale germanilor acelui timp. Amintim că această constatare era făcută când regatul ostrogot de la Ravenna, prima construcție statală geto-gotică înființată pe teritoriul și în interiorul marginilor Imperiului Roman. Despre limba scrisă a aceluiași neam, atât Troya, inclusiv Iordanes,cât și R.Sheringham sunt întru totul de acord că alfabetul promovat de episcopul Ulfilla este cu totul remarcabil în istoria alfabetelor lumii, iar Sheringham face precizări în legătură cu apariția caracterelor runice în biblia lui Ulfilla.
Carlo Troya face precizarea că alfabetul episcopului Ulfilla era ultimul din cele create de la Moise încoace și comentează astfel:
Oare cine va vroi să creadă că limba gotică a lui Ulfila nu a fost răspândită de Berismund (vezi anul 417) şi mai mult, de către oastea gotică a lui Videmir din neamul amalilor, adusă astfel în Gallia şi în Spania? Limba aceea, care s-a vorbit şi s-a scris în Italia de către ostrogoţi, limba din care avem splendide monumente (şi mă refer doar la Italia), în Codex-ul argenteus al Evangheliei ulfiliene de la Upsala, în papirusul de la Arezzo şi mai cu seamă în cel de la Napoli, ca şi în Calendar, în Omiliile ostrogoţilor şi în toate celelalte scrieri ulfiliene, publicate de Mai şi de Castiglioni.
Ne-am putea permite să precizăm că sunt extrem de interesante și binevenite descifrările tăblițelor de la Sinaia. Cercetătorul makedon Branislav Stefanoski- Al Dabija, unul dintre eminenții specialiști în această materie precizează că alfabetul tăblițelor, scrise în timpul regilor daci Burebista și Deceneu pentru uz sacerdotal și se referă la istoria și religia acestora (Hyperboreii și zamolxismul, 2013), utilizează litere din alfabetul grec arhaic din linia B cretană și că acest alfabet nu este neapărat grecesc ci mai vechi, de origine pelasgă, pelasgii fiind străbunii tuturor popoarelor europene.
În legătură cu limba dacă vorbită nu acasă la ea ci pe un teritoriu franco- englez ne putem lipsi de plăcerea de a reproduce un pasaj evocat de Carlo Troya:
„Ducele Wilhelm Spadă Lungă era atât de atras de Limba Dacică a tatălui său, încât îşi trimise fiul la Baieux, pentru a fi educat de către Normanzi, în idiomul Dacilor….Aşadar, Richard I învăţă Limba Dacică în Baieux şi îi urmă tatălui său, Wilhelm I, în fruntea Ducatului din Normandia. Nu cred însă, că Limba Dacică din Baieux semăna cu cea vorbită de Vizigoţi, existând diferenţe între Geţii ajunşi în Europa Occidentală cu multe secole înainte şi Daco-Geţii lui Rollo. Însă, atunci când vorbea cu Vizigoţii, discuţia era inteligibilă, ceea ce nu se întâmpla cu Saxonii din Baieux şi cu cei rămaşi în Germania. Idiomul Dacic al lui Rollo era necunoscut noilor săi supuşi, Romanii din Normandia. În timp ce nici Rollo, nici Wilhelm Spadă Lungă, nu încercară să-şi propage idiomul, Theodoric şi Amalasunta, în Italia, au optat pentru îndoctrinarea Romanilor în limba Gotică, iar printre aceştia se afla şi fiul lui Patrizio Cipriano. Într-o scrisoare de-a lui Cassiodor către Senatul Roman, el spune că studiul acestei limbi plăcu cel mai mult Amalasuntei, doctă în Latină şi Greacă şi încântată în a-şi etala bogăţia limbajului patriei: “NATIVI SERMONIS UBERTATE GLORIATUR”.
Nu putem încheia această schiță fără să reproducem un pasaj din Discursul despre arhitectura gotică al acestui minunat avocat pro bono al istoriei românilor care se numește Carlo Troya:
„Astfel de erori legate de originile geţilor sau goţilor şi cele ale teutonilor sau germanilor lui Tacit, au corupt istoria arhitecturii; aceasta este marea confuzie făcută între cele două popoare atât de diverse, Templul Tracic al lui Zalmoxis şi Arhitectura Gotică Transdanubiană care, în 412 au fost transmise şi în Galiile Meridionale, de unde se difuzară apoi în toată Europa, cu un dublu curent: unul vizigotic – în Pirinei, altul gotic – în Alpii Scandinaviei, Canterbury şi în Normandia dacului Rollo. Totuşi, formele Arhitecturii Gotice s-au modificat pe parcursul secolelor, dar nu şi-au pierdut niciodată condiţia naturală transdanubiană, atât de diversă de cea greacă şi romană. Diversele ei transformări au admis folosirea aproape generală a ogivei, aceasta triumfând în secolele al XIV-lea şi al XV-lea asupra arcului rotund; de aceea, nu se poate spune că era necunoscută vizigoţilor în secolele al V-lea şi al VI-lea“ (Argumente pentru rescrierea istoriei europene , București, 2016)
Cer scuze cititorului pentru abundența citatelor folosite. Am considerat totuși că într-o pledoarie de o asemenea importanță privind istoria poporului nostru proba verității este mai importantă decât stilul.
M-am referit în principal la două opere istorice consistente cu acest subiect, necunoscute publicului sau specialiștilor, una din ele publicată recent într-o selecție esențială, iar cealaltă în curs de publicare. Ambele lucrări aparțin unor specialiști de primă mână in științei istorice europene și se referă la o plajă istorică de circa două milenii până în zorii evului mediu european
Am vrut să arăt din această prezentare comparativă că străbunii poporului român, daco – geto- goții au cu totul altă reprezentare în mintea cercetătorilor străini decât acasă. Pentru Carlo Troya și Robert Sheringham aceștia au în primul rând o vechime în plan istoric care îi așează indiscutabil în rândul întemeietorilor legitimi ai Europei, iar contribuția lor istorică a avut un caracter continuu și s-a bazat în afara unei vitalități ieșite din comun, pe o spiritualitate elevată, pe o limbă frumoasă și adecvată realităților , cât și pe însușiri civilizatoare care s-au remarcat atât acasă la ei în Valea Dunării, cât și în afară, acolo unde i-a propulsat destinul istoric.
Din această scurtă trecere în revistă încep să apară ca plauzibile strădaniile mai vechi și mai noi ale autorităților civile sau religioase de a oculta istoria unui neam care, prin faptele sale pur și simplu a deranjat și deranjează un anume establishment.
Este interesant de observat că acești mari istorici și-au scris opera când creștinismul în Europa și în lume devenise o realitate iar constituirea statelor europene depășise faza incipientă , acum fiind în plină sedimentare. Totodată interesele lumii de acum erau total diferite de cele de la începutul primului mileniu. Din păcate, acest adevăr are o valoare specială pentru România. Valoarea și gloria străbunilor, limba, spiritualitatea care trebuiau să constituie componentele de bază ale unei siguranțe naționale și-au pierdut conținutul.
Românii numesc acest fenomen vicisitudini ale istoriei și le acceptă pur și simplu în locul virtuților strămoșilor.
Opiniile despre români ale unor istorici străini prezentate în această schiță nu se vor găsi niciodată în vreo lucrare a Academiei Române . Această instituție a avut grijă să inventeze în locul continuității neamului pe aceste meleaguri penibila și idioata teorie a etnogenezei poporului român undeva prin veacul al treilea după Hristos reușind cu un brio trist fracturarea istoriei naționale, o performanță pe care n-a atins-o nimeni în lumea aceasta.
