Izvoarele istorice atestă una dintre marile realizări ale voievodului Ștefan cel Mare, din care astăzi a rămas doar o ruină: cetatea Smerodava, ridicată în 1466, sub protecția Sfântului Dimitrie.
Fortăreaţa din localitatea Gâdinţi, care în documente este denumită Smerodava, Smederovo sau Cetatea Nouă a Romanului, era situată pe malul râului Siret, în judeţul Neamţ. Din ea nu a mai rămas aproape nimic, doar nişte mici fragmente de ziduri din piatră şi cărămizi năpădite de bălăriile de pe un câmp mai atestă că acolo a fost o fortificaţie.
Domnul moldovean s-a preocupat îndelung de cetăţile din punctele-cheie ale Moldovei, dat fiind contextul pericolului reprezentat de polonezi, invaziile tătare şi mai ales de Imperiul Otoman, cea mai mare forţă armată de la sud de Dunăre după cucerirea Constatinopolului, care ameninţa şi teritoriile româneşti.
Ample lucrări de fortificare au fost făcute la Cetatea Neamţ, Cetatea de Scaun a Sucevei, Hotin, Soroca, Orheiul Vechi, Tighina, Cetatea Albă şi Chilia. Iar în planul de apărare a Moldovei, Ştefan cel Mare a decis construirea singurei cetăţi din timpul domniei sale, celelalte fiind ridicate de alţi voievozi, el doar consolidându-le.
Despre Cetatea Nouă a Romanului de la Gâdinţi este atestat că a fost construită la 1466, la ordinul lui Vodă Ştefan, făcând parte din planul de apărare. Era situată într-un loc din apropierea confluenţei râurilor Siret şi Moldova, pe un teren atipic, fără a beneficia de vreo „apărare“ naturală – adică nu pe vreo culme înaltă sau pinten semeţ de stâncă.
Însă avantajul era dat de faptul că avea şanţuri de apărare succesive, care puteau fi inundate prin devierea apelor Siretului. Plus că zidurile înalte şi de vreo patru metri grosime erau din piatră. Înainte de Ştefan cel Mare, la câţiva kilometri de Gâdinţi, în urbea Roman, Petru I Muşat ridicase o cetate din lemn şi pământ, pe locul unde acum este Arhiepiscopia.
Cetatea și primul pârcălab
Cetatea are particularitatea de a nu fi într-o zonă greu accesibilă, fiind aşezată pe plan drept. Cuprindea şapte turnuri legate între ele de ziduri de patru metri grosime. Împrejurul zidurilor s-au săpat şanţuri de apărare pavate cu lespezi prin care se revărsa apa din Siret:
„Din cauza solului nisipos, la baza cetăţii s-a construit o reţea de bârne din lemn fixate cu stâlpi. În timpul comunismului, din cauză că se afla în apropierea unei mari unităţi militare, nu s-au dorit renovarea şi punerea acesteia în circuitul turistic şi cultural. În prezent, este într-o continuă degradare, din ea mai rămânând doar câteva movile din pământ şi piatră“, menționează site-ul monumenteneamţ.ro.
Date interesante despre cetate parvin şi de la preotul doctor Florin Ţuşcanu, fost protopop al Romanului, un pasionat istoric şi cercetător al documentelor de arhivă, mai ales bisericeşti. O altă denumire a Cetăţii Noi este aceea de Smederova sau Smederovo (forma populară a sărbătorii de Sfântul Dumitru este Samedru, iar în slavonă Smederovo).
„Aproape de confluenţa râurilor Moldova şi Siret, în vecinătatea Romanului, pe malul stâng al Siretului, în comuna Gâdinţi, este menţionată într-un act domnesc, datat 15 septembrie 1466, Cetatea Romanului şi numele primului ei pârcălab, Oancea. Aceasta este ctitoria Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt“, a declarat preotul Ţuşcanu.
„În vechime, la Roman era un mare târg la sărbătoarea de Sfântul Dimitrie, iar Ștefan cel Mare a ctitorit în Cetatea de la Roman o capelă cu hramul Sfântul Dimitrie. Voievodul avea ca protector al armatei Moldovei pe sfinții mari mucenici Gheorghe, Dimitrie și Procopie. În timpul comunismului, din cauza faptului că se afla în apropierea unei unități militare, nu s-au dorit renovarea și punerea acesteia în circuitul turistic și cultural“, mai adaugă preotul.
Sfârşitul, în vremea domnului Dumitraşcu Cantacuzino
De certitudine este şi faptul că localitatea Gâdinţi exista înainte de domnia lui Ştefan cel Mare, fiind situată în zona unei căi comerciale care lega sudul de nordul Moldovei şi nu numai. Este atestată din 12 iulie 1415, când Alexandru cel Bun ridica Mănăstirea Bistriţa, înzestrând-o cu sate şi moșii, printre acestea numărându-se şi satul Gâdinţi.
„Moşia, împreună cu satul Gâdinţi, vor rămâne închinate Mănăstirii Bistriţa până în anul 1500, când Ştefan cel Mare îi cheamă pe egumenul Grigorie şi pe arhimandrit, cărora le cere să schimbe cinci sate, printre care şi satul Gâdinţi, fiindu-i necesar pentru a mări spaţiul din jurul cetţii nou-construite de el în anul 1466 în şesul Siretului“, se arată într-un istoric al satului.
Alte surse spun că cetatea ridicată la porunca domnitorului moldovean cu doar nouă ani înainte de bătălia de la Podul Înalt (1475) a suferit distrugeri, dar nu majore, în timpul campaniei turceşti din 1476, condusă chiar de sultanul Mahomed al II-lea şi care s-a încheiat cu înfrângerea, la Valea Albă-Războieni, în Neamţ, a oastei moldovene.
Povestea tristă a sfârşitului Smederovei avea să vină în 1675, când a fost distrusă nu în timpul unor confruntări, ci din raţiuni ale otomanilor, care nu mai doreau puncte de rezistenţă în zona Moldovei. Ordinul unui vizir turc a fost pus în aplicare de către Dumitraşcu Cantacuzino, care nu avea cale de împotrivire. De altfel, chiar înainte de dispariţia cetăţii de pe malul Siretului, soarta altora fusese deja pecetluită.
Cum au fost distruse cetăţile Moldovei
Alexandru Lăpuşneanu, în a doua domnie (1564-1568), la solicitarea sultanului, a mutat capitala Moldovei de la Suceava la Iaşi şi a fost obligat să dărâme construcţii cu rol de apărare, „umplându toate cetăţile de lemne, le-au aprinsu de au arsu şi s-au răsipit, numai Hotinul l-au lăsat, ca să-i fie apărătură dispre leaşi“, după cum arată cronicile medievale.
Refacerea construcţiilor militare a fost făcută în mai multe etape de către Petru Şchiopul (în prima domnie, 1574-1577), Vasile Lupu (1634-1653), Cetatea Neamţ fiind loc de refugiu pentru familia şi averile celui din urmă, în timpul invaziei tătarilor din 1650. Peste câţiva ani, poruncă de la turci să dărâme fortificaţiile a primit Dumitraşcu Cantacuzino, în 1675. Într-un document se menţionează:
„Atunce au strâcat cetatea Sucevei ş-a Neamţului ş-a Hotinului“, iar cronicarul Nicolae Costin scria: „Şi punând lagum (n.r. – praf de puşcă) sub zidurile cetăţilor le-au arungat din temelie. Numai cetatea Sucevei, neputând-o strica cu lagum au umplut-o cu lemne şi cu paie, apoi le-au dat foc de au ars. Şi astfel, slăbindu-i zidurile din pricina fierbinţelei de tot mari s-a risipit cetatea“.
Revenind la cetatea de la Gâdinţi, ea este inclusă în Lista monumentelor istorice, deşi puţinele ruine nu sunt protejate pentru o astfel de încadrare. Cu ani în urmă, Primăria Roman a încercat să o preia din posesia Ministerului Culturii, existând şi un proiect de reabilitare a acestui vestigiu, dar rămas la stadiul de intenţie, la fel ca multe alte monumente de pe întreg cuprinsul ţării.
În comuna nemţeană, din ceea ce a fost pe teritoriul ei cu secole în urmă au mai rămas doar nişte triste referinţe. O uliţă e denumită pompos „Strada Cetăţii“ şi mai este un indicator rutier, care îndrumă spre nicăieri, pentru că fortificaţia nu mai există. În vremuri apuse, piatra din ziduri a fost folosită de localnici pentru case, temelii, garduri sau beciuri.
