Fantomele de pe Dealul Luncanilor
Undeva în inima Moldovei, între oraşele Iaşi şi Paşcani, se află satul Sarca din care se poate ajunge în comuna Luncani. Faptele stranii petrecute aici avertizează orice drumeţ care vrea să plece la ceas de seară spre Luncani. Mai ales dacă drumeţul este un om bun cu inima curată, deoarece fantomele pripăşite în aceste locuri, pândesc în special pe cei cu suflet bun. Stau mărturie în acest sens, întâmplările înspăimântătoare prin care au trecut destul de recent oameni precum Elena Surugiu, Petruța Muscalul, Maria Piper şi alţii.
Sălaşul fantomelor din zona este cantonat undeva la captul unui iaz secat, unde – conform poveştilor – oamenilor le apar stafii care-i urmăresc cale de 3 kilometri până în satul Goești. Bătrânii povestesc că în locul blestemat au fost îngropaţi fără împărtășanie şi lumânare mulţi soldaţi ucişi în 1917, în decursul primului Război Mondial. Astfel se explică de ce zeci de drumeţi spun că au văzut odată cu căderea nopţii, siluete translucide, albe şi tăcute care pluteau alături de ei, întotdeuna pe partea dreaptă a drumului. Bătrânii spun că soldații-fantome, care acum sunt prinşi între lumi, stafiile lor apărându-le în special oamenilor cu suflet bun şi copiilor, aşteaptă ca pe dealul Luncanilor să se facă o slujbă de pomenire a sufletelor şi o sfinţire a locului.
Costeşti, locul unde duhurile dau cu pietre
Localitatea Costeşti din judeţul Argeş a figurat acum câţiva ani în toiul dezbaterilor specialiştilor în paranormal. Cazul în sine a fost observat şi filmat de numeroşi martori oculari, ceea ce-i dă un plus de credibilitate. Totul a început în noaptea zilei de 20 martie 1997, când asupra casei familiei Panait Drăghici s-a abătut din senin o ploaie de pietre de diferite dimensiuni, în urma căreia atât proprietarii, cât şi vecinii lor s-au ales cu o spaimă soră cu moarte, precum şi cu acoperişurile distruse şi ferestrele sparte. După prima seară „paranormală”, ploaia de pietre a continuat a doua zi, tot la lăsarea serii. Până în noaptea de 24 martie, înainte de sărbătoarea de Bunavestire, întâmplarea s-a repetat consecutiv în fiecare seară, poliţia locală din Costeşti rezumându-se la a observa ciudatul fenomen alături de tot satul, după care a întocmit un raport de pagube şi distrugere fără făptaş. După Bunavestire, ploaia de pietre a încetat brusc.
Liniştea a durat doar până pe 29 august 1997, când tirurile de pietre aruncate de mâini invizibile au reînceput mai violent decât în primăvară. Oamenii au apelat la Georgică Creţu, preotul paroh din Costeşti care a venit în casa lor chiar în timpul unei ploi de pietre pentru a citi cu glas tare Moliftele Sfântului Vasile cel Mare. Spre surprinderea tuturor, pe întreaga durată a slujbei atacul a încetat, pentru a reîncepe însă la scurt timp după aceea.
Culmea manifestărilor bizare din Costeşti s-a înregistrat pe 4 septembrie 1997. În acea zi, mobilele au început să se mişte prin casă dintr-o cameră în alta, mutate parcă de nişte cărăuşi invizibili. Peste doar câteva zile, creştinii urmau să sărbătorească Naşterea Prea Sfintei Fecioare Maria. Liniştea s-a aşternut de atunci asupra gospodăriei familiei Drăghici. Entuziaştii fenomenelor paranormale sunt de părere că atacul s-a datorat unor demoni sau unor furtuni magnetice. Alţii înaintează ipoteza unui fenomen evident de Poltergeist.
Făptaşa ar fi fost Achilina Marciuc, o femeie care pe parcursul întregii sale vieţi s-a certat cu familia Drăghici. Mai mult, în timpul acceselor sale de furie, bătrâna Achilina aruncă cu pietre în casa vecinilor săi. Achilina Marciuc a murit singură într-o mizerie cruntă pe data de 11 august 1987. Se pare că spiritul neadormit al bătrânei i-a urât atât de mult pe membrii familiei Drăghici, încât a dat cu pietre în casa vecinilor atât în lumea acesta, cât şi de pe lumea cealaltă.
Poeni, satul blestemat de lupi
Satul Poeni de la poalele Munţilor Poiana Ruscă ascunde nişte întâmplări care ar face cinste oricărui roman de groază marca Stephen King. Cazul cuprinde o serie de atacuri ale lupilor îndreptate asupra mai multor săteni. O femeie, Maria Sârbu, a fost chiar omorâtă şi devorată de ceea ce, la prima vedere, pare un lup. Însă toţi zoologii afirmă că, de obicei, lupii nu atacă oamenii decât dacă sunt turbaţi, ceea ce în povestea de faţă este puţin probabil. Totodată, în nicio circumstanţă lupii nu devin mâncători de oameni, fenomen care se întâlneşte doar în cazul tigrilor, leilor şi leoparzilor. Misterul de la Poeni se adânceşte şi mai mult dacă luăm în calcul faptul că în zona respectivă nu mai existau lupi de peste o sută de ani.
Bătrânii satului sunt de părere că făptaşul nu a putut fi în ruptul capului un lup obişnuit, ci că animalul care a atacat oamenii din Poeni a fost un lup necurat, un strigon, cum se spune în aceste părţi strigoiului. Cei care au scăpat povestesc că fiară din altă lume arată precum un câine mare, negru cu blană zburlită, care nu lasă urmă pe zăpadă sau prin praf atungi când fuge, ca şi cum ar fi plutit. De asemnea, poveştile spun că arătarea dispărea instantaneu dacă oamenii apucau să-şi facă semnul crucii sau să roasteasca o rugăciune.
Drac sau suflet neadormit de strigoi, nu se ştie exact ce a atacat satul Poeni. Oamenii sunt de părere că povestea neamului muşcat de fiară necurată începe acum peste două sute de ani, când cineva din familia respectivă ar fi omorât un alt sătean pentru a-i fură o armă foarte valoroasă. Cel ucis era unicul fiu al unei bătrâne care în ziua înmormântării ar fi aruncat în cimitir un greu blestem asupra neamului ucigaşului fiului său.
Balta Vrăjitoarelor
Satul Boldeşti. Pădurea Boldu-Creteasca. Lângă Bucureşti, la doar 30 de minute distanţă de pădurea Cernica, există o baltă blestemată, recunoscută şi temută inclusiv în prezent de localnici. Ascunsă în mijlocul pădurii Boldu-Creteasca, balta este la prima vedere un banal ochi de apă de dimensiuni mai mult decât modeste, cu un diametru de doar 5 metri. În ciuda aparenţei obişnuite, se spune că peticul de apă este înconjurat de forţe din alte lumi şi este loc de manifestări inexplicabile.
Faima bălţii este demult cunoscută de vrăjitoarele ţigănci care se adună din lumea întreagă aici, în prejma nopţilor de Sfântul Gheorghe, Sânziene şi Sfântul Andrei, atunci când se spune că se deschid temporar porţile spre celelalte tărâmuri. Balta este un loc al puterii transmis din generaţie în generaţie în rândul vrăjitoarelor. Se pare că orice vrajă, blestem sau dezlegare spuse pe malul acestei mici bălți ascunse la marginea Bucureştilor se îndeplineşte negreşit. Parcă pentru a adăuga un miez de adevăr în povestea vrăjitoarelor, există oameni care au observat în preajma bălţii o serie de fenomene ciudate precum fulgere globulare şi furtuni iscate din senin în perimetrul restrâns al bălţii. De asemenea, numeroase animalele (cai, vite, oi, capre, câini sau pisici) refuză să bea apă de aici, preferând parcă să moară de sete decât să se adape din baltă.
Balta, care are o adâncime de doar un metru şi jumătate, nu seacă, nu se măreşte, nu se micşorează niciodată – indiferent dacă este secetă sau plouă abundent. Cu toate acestea, conform legendelor, balta pare a nu avea fund: oamenii din zonă spun că au aruncat în ea un bolovan greu de 20 de kilograme. Acesta ar fi dispărut fără urmă în două săptămâni.
